7 ABLOANELE DE OCLUZIE CURSUL VIII DEFINIIE abloanele
7. ŞABLOANELE DE OCLUZIE CURSUL VIII
DEFINIŢIE Şabloanele de ocluzie sunt piese intermediare ajutătoare, indispensabile în tehnologia protezelor totale, confecţionate în laborator pe modelul de lucru, care reproduc aproximativ baza viitoarei proteze şi schiţează arcadele artificiale ca formă şi dimensiune.
Clinic relaţiile intermaxilare se pot determina prin două metode: • Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, iar datele obţinute sunt transpuse pe un ocluzor; • Prin înregistrări grafice şi cu date precise, care se transpun în laborator pe simulatoare.
Înainte de realizarea şabloanelor de ocluzie, modelul funcţional trebuie pregătit prin următoarele operaţii: a) Folierea: constă în adăugarea pe model a unor folii de plumb sau alamă, sau a unei cuticule de ciment sau gips, pentru ca în zona respectivă baza şablonului (şi în continuare a machetei şi a viitoarei proteze) să fie distanţată de câmpul protetic.
Scopul operaţiei este: • De a se evita presarea pe anumite zone sensibile sau dureroase – exostoze, gaură mentonieră, torusuri maxilare şi mandibulare, papilă incisivă, rafeu median; • De a compensa diferenţa de rezilienţă dintre torusul palatin şi muchia crestelor pentru a evita bascularea.
b) Gravarea: această manoperă se realizează de obicei la proba machetelor.
c) Trasarea liniilor care marchează mijlocul crestelor: curent se face înainte de montarea dinţilor artificiali.
Elementele componente ale şablonului de ocluzie sunt: a) Baza şablonului - acopere în întregime câmpul protetic, atât zona de sprijin, cât şi zona de succiune. Ca să fie eficientă în determinarea relaţiilor intermaxilare, baza şablonului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• Să se adapteze perfect pe modelul de lucru, având întinderea şi conformarea asemănătoare cu a bazei viitoarei proteze;
• Să aibă o stabilitate perfectă pe model şi să nu basculeze la verificarea în cavitatea bucală. Fără menţinere şi stabilitate nu se pot determina relaţiile intermaxilare. Menţinerea este asigurată în principal prin adeziune, condiţionată de contactul ferm dintre faţa internă a şablonului şi suprafaţa de sprijin a modelului. Existenţa succiunii este binevenită la şabloane şi de aceea se recomandă ca marginile să fie extinse în fundurile de sac vestibulare şi linguale şi se fie etanşe;
• Adaptarea să fie astfel făcută încât să permită îndepărtarea şi repunerea şablonului pe model cu uşurinţă, fără a-l deteriora; • Marginile nu trebuie să fie ascuţite sau tăioase; • Pentru a rezista solicitărilor din timpul determinărilor, baza şablonului trebuie să prezinte o grosime uniformă de 1, 5 - 2 mm, să fie rigidă şi nedeformabilă la temperatura cavităţii bucale. Pentru a-i spori rezistenţa mecanică se pot aplica întărituri;
• În cazul existenţei unui torus voluminos şi a unei mucoase cu grad mare de rezilienţă pe crestele edentate, pentru a evita bascularea şablonului acesta se realizează după folierea în prealabil a modelului funcţional.
Baza şablonului se poate confecţiona din: • Plăci de bază – termoplastice sau din polistiren; • Răşini acrilice – autopolimerizabile sau termopolimerizabile; • Răşini compozite fotopolimerizabile.
Tehnici de confecţionare a bazei şablonului: a) Din placă de bază: • Se izolează modelul funcţional prin introducerea în apă timp de 3 - 5 minute. Umezirea repetată a modelului în timpul confecţionării bazei şablonului este necesară pentru a evita aderarea plăcii de model ceea ce ar duce la degradarea suprafeţei acestuia şi obţinerea unei proteze cu suprafaţa internă neconformă cu câmpul protetic;
• Placa de bază, aplicată pe model, este încălzită treptat şi uniform la flacăra becului Bunsen şi adaptată în contact intim cu modelul, prin presiuni digitale, mai întâi pe bolta palatină la arcada superioară şi apoi pe versantele crestelor alveolare. La mandibulă se face simultan de pe versantele vestibular şi lingual pentru obţinerea stabilităţii;
• Excesul de material care depăşeşte modelul este secţionat cu foarfeca, iar marginile se răsfrâng şi se adaptează pentru a pătrunde la nivelul fundurilor de sac, copiind forma şi dimensiunile acestora;
• Se rotunjesc marginile cu freze pentru acrilat; • Adaptarea intimă a bazei şablonului pe modelul funcţional se obţine prin încălziri repetate şi se consideră terminată atunci când acopere în întregime şi corect câmpul protetic, când are o grosime suficientă şi uniformă pe toată suprafaţa şi nu prezintă fenomenul de basculare la presiuni alternative exercitate pe crestele alveolare;
• Verificarea dezinserţiei şi inserţiei bazei şablonului pe model se face numai după prealabila răcire pentru a evita deformarea;
• Baza şablonului inferior, pentru a-i mări rezistenţa, se poate arma cu o întăritură de sârmă aplicată în dreptul muchiei crestei alveolare sau pe versantul lingual al bazei şablonului. Sârma, cu diametrul de 1, 5 mm, adaptată după forma zonei unde va fi inserată, este încălzită şi presată în grosimea plăcii, capetele ei oprindu-se la un centimetru de limita distală;
• Pentru ca bordura de ocluzie să fie bine prinsă de bază se fac retenţii: – Fie din bucăţi de sârmă în formă de “U” sau clame de capsator încălzite pe care se prind ulterior bordurile; – Fie sub formă de “X” cu spatula fierbinte pe crestele bazei.
RETENŢII DIN S RMĂ
RETENŢII ÎN X
ŞABLOANE DIN PLACĂ DE BAZĂ
b) Din răşină acrilică autopolimerizabilă: aceasta este utilizată în cazul unor câmpuri protetice intens atrofiate, întâlnite frecvent în edentaţia totală mandibulară, materialul oferind calităţi deosebite din punct de vedere al rezistenţei şi stabilităţii şablonului.
Tehnica de lucru: • Trasarea limitelor câmpului protetic, ocolind • • bridele, frenurile labial şi lingual; Se izolează modelul cu soluţii alginice (prin pensulare), lacuri sau uleiuri speciale, vaselină sau pudră de talc; Se prepară pasta de răşină acrilică autopolimerizabilă într-un godeu uscat şi curat după instrucţiunile firmei producătoare. Godeul este bine să fie acoperit pentru a proteja materialul de eventualele impurităţi şi a preveni evaporarea monomerului;
• Pasta astfel obţinută se presează între două plăci de sticlă vaselinate şi distanţate la 1, 5 - 2 mm cu două şuviţe de ceară roz. Pe una din plăci se aplică o folie de celofan umezită. Conturul viitor al plăcii, de trapez sau de potcoavă, se obţine cu ajutorul unui fir de bumbac care se plasează între cele două plăci în forma dorită.
În interiorul acestui fir se pune acrilatul, se întinde şi apoi se presează cu cealaltă placă de sticlă. Se îndepărtează placa de sticlă fără celofan prin glisare, iar cu ajutorul foliei de celofan acrilatul este depus pe model prin răsturnare;
• Prin intermediul foliei de celofan placa de acrilat în stare plastică se mulează pe model sub presiuni digitale, apoi se îndepărtează celofanul iar excesul de pastă de acrilat se îndepărtează cu ajutorul unei spatule. Trebuie să se lucreze foarte repede deoarece acrilatul face priză rapid. Polimerizarea este o reacţie exotermă fiind uşor de sesizat, temperatura degajată fiind de 25 - 30 grade Celsius;
• Baza astfel modelată este menţinută în contact cu modelul sub presiune manuală încă 10 - 15 minute, până la încheierea reacţiei de polimerizare, când dispare elasticitatea; • Se prelucrează la nivelul marginilor cu ajutorul frezelor pentru acrilat la piesa dreaptă, pentru netezirea şi rotunjirea acestora.
c) Din răşini compozite fotopolimerizabile: • Trasarea cu creionul chimic a conturului câmpului protetic; • Izolarea modelului cu soluţii alginice după care este lăsat 5 minute să se usuce;
• Se îndepărtează cele două folii negre care acoperă placa din răşină fotopolimerizabilă. Se aplică pe model şi se adaptează prin presiuni digitale, mai întâi pe bolta palatină şi apoi pe versantele crestelor alveolare. Presiunile exagerate pot determina subţierea plăcii în zona respectivă cu posibilitatea de a se fractura în momentul amprentării;
• Se secţionează cu o spatulă sau cu un cuţitaş de ceară excesul de placă care depăşeşte limitele câmpului protetic, iar marginile se răsfrâng astfel încât să rămână la nivelul limitelor trasate pe model. Grosimea marginilor trebuie să fie de 1, 5 - 2 mm şi să aibă o formă rotunjită. Se controlează stabilitatea pe model;
• Baza şablonului aşezată pe model se introduce în cuptorul de fotopolimerizare. Timpul de polimerizare diferă de la o firmă la alta, fiind de 3 - 5 minute. Polimerizarea se realizează iniţial pe model, după care se polimerizează şi dinspre interior;
• Prelucrarea se realizează după indicaţiile producătorului şi durează între 5 şi 15 minute. Se face cu instrumentar rotativ – freze extradure tip widia, freze pentru acrilat şi pietre diamantate – şi apoi cu hârtie abrazivă. Marginile trebuie să fie rotunjite şi netede. Suprafaţa internă nu se lustruieşte.
ŞABLON DIN ACRILAT FOTOPOLIMERIZABIL
ŞABLON DIN ACRILAT FOTOPOLIMERIZABIL
2. Bordura (valul) de ocluzie: prezintă câteva caracteristici: • Trebuie să fie strict pe mijlocul crestei în zona laterală şi frontală inferioară; • Bordura superioară trebuie să aibă limita anterioară în partea mediană la 6 mm anterior de papila bunoidă; • Modelarea bordurii de ocluzie în regiunea frontală se realizează simetric faţă de linia mediană;
• Dimensiunile valului de ocluzie pentru maxilar sunt în regiunea frontală de 10 mm înălţime (cât incisivul central) şi 6 mm lăţime, iar în regiunea laterală înălţimea este de 6 mm şi lăţimea de 8 mm. Pentru mandibulă, dimensiunile frontale sunt tot de 10/6 mm, iar lateral, înălţimea este de 6 mm iar lăţimea corespunzătoare lăţimii crestei la acest nivel;
• Limita posterioară a bordurii este situată în dreptul feţei distale a primului molar, în acest fel evitându-se contactele premature în această regiune, contacte ce pot provoca deplasarea mezială a mandibulei, deplasare ce va modifica relaţiile intermaxilare. Tehnic ele se vor opri la 1, 5 cm anterior de tuberozităţi sau de tuberculii piriformi; • Muchiile bordurii sunt rotunjite, iar suprafeţele plane.
DIMENSIUNILE ŞABLONULUI SUPERIOR
POZIŢIA ŞABLONULUI INFERIOR
• Roz, mai dură; • Alb-gălbuie (ivory), care este mai apropiată de culoarea naturală a dinţilor şi permite o mai bună vizualizare a nivelului planului de ocluzie. Bordura din Stents, mai rezistentă dar mai greu de modificat, este utilizată atunci când se fac înregistrări grafice sau cu arcuri faciale.
Bordura de ocluzie poate fi confecţionată: 1. O plăcuţă de ceară roz este plastifiată, rulată şi presată, obţinându-se o bară cu secţiune trapezoidală, de dimensiunile dorite şi apoi se încălzeşte uşor şi se îndoaie în formă de potcoavă. Se aşează pe baza şablonului şi se lipeşte de acesta cu ceara fierbinte, (de preferinţă cu ceară specială de lipit), iar după ce s-a răcit, se secţionează oblic lateral.
Suprafaţa ocluzală a bordurii de ocluzie trebuie să fie plană, lucru ce se obţine prin presarea ei pe o placă de sticlă uleiată sau pudrată cu talc. Feţele vestibulară şi orală ale bazei şablonului trebuie sa fie netede şi fără asperităţi, ceea ce se obţine prin trecerea prin flacără şi apoi se netezesc cu un rulou de vată înmuiat în apă, când este confecţionată din placă de bază.
2. Ceara topită este turnată într-un conformator. Acesta este alcătuit din două părţi din bronz sau aluminiu care se ansamblează printr-un sistem de culisare, rezultând bordura cu formă caracteristică ce se lipeşte de bază cu ceară topită.
3. Din batoane de ceară de formă paralelipipedică, cu secţiunea de pătrat, produse industrial, care sunt mai înainte plastifiate şi apoi modelate după forma crestei edentate.
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE SUPERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
GREŞIT
8. DETERMINAREA RELAŢIILOR INTERMAXILARE
Ca etapă de tratament este absolut necesară, deoarece în urma amprentării finale tehnicianul dentar realizează două modele separate, corespunzătoare celor două maxilare, care vor servi în final la realizarea bazei protezei totale, intrând în componenţa tiparului.
Dar mai întâi tehnicianul trebuie să realizeze machetele protezelor totale, motiv pentru care el trebuie să poziţioneze dinţii artificiali şi în acest scop cele două modele trebuie aşezate unul faţă de celălalt în aşa fel încât să corespundă cu relaţiile funcţionale maxilarelor.
POZIŢIONAREA CELOR DOUĂ MODELE PRIN INTERMEDIUL ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
Scopul acestei etape: • Depistarea şi înregistrarea unor relaţii funcţionale mandibulo-maxilare, în funcţie de care se poziţionează modelele finale şi se transferă apoi pe instrumentul de lucru (simulatorul aparatului dento-maxilar) în vederea aranjamentului dentar şi restabilirii relaţiilor ocluzale;
• Culegerea de date suplimentare în raport cu aspecte estetice (morfologice faciale) şi funcţionale (fonetice), care să ajute la aranjamentul dentar.
Obiectivele: • Rezolvarea problemelor de estetică deoarece numai grosimea marginilor din zona vestibulară frontală ţine de amprentă. Astfel, curbura vestibulară a şablonului maxilar, nivelul şi direcţia planului de ocluzie, dimensiunea verticală de ocluzie, determinarea relaţiei centrice, determină alegerea şi montarea dinţilor artificiali în funcţie de care se restabileşte şi estetica;
• Rezolvarea problemelor funcţionale (masticaţie, fonaţie) depind de montarea dinţilor care se face pe baza determinărilor din această etapă; • Rezolvarea problemelor de echilibru a protezelor totale; • Profilaxia structurilor de suport şi periorale.
Etape de lucru: • Controlul modelelor funcţionale şi a şabloanelor de ocluzie; • Determinarea curburii vestibulare a şablonului maxilar; • Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de orientare protetică (de ocluzie);
• Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO); • Determinarea relaţiei centrice (RC); • Stabilirea de indicaţii suplimentare privind alegerea şi montarea dinţilor artificiali.
APLICAREA CELOR DOUĂ ŞABLOANE ÎN CAVITATEA BUCALĂ
Determinarea curburii vestibulare a şablonului maxilar: Obiectivele urmărite în aprecierea curburii şablonului maxilar sunt în primul rând de ordin estetic şi funcţional (fonaţie) şi mai puţin de echilibru şi profilaxia structurilor.
Determinarea curburii vestibulare a şablonului de ocluzie superior stabileşte arcul de cerc pe care vor fi plasaţi dinţii frontali, cu un rol deosebit pentru fizionomie şi fonaţie. Acest arc al bordurii superioare de ocluzie se află mai anterior faţă de mijlocul crestei edentate la şablonul superior, la cel inferior bordura trebuie plasată pe mijlocul crestei alveolare.
Stabilirea curburii vestibulare a şablonului maxilar se realizează prin intervenţii ce au loc la nivelul valului de ocluzie maxilar în zona vestibulară frontală, prin îndepărtare sau adăugare de ceară cu ajutorul unei spatule de ceară.
Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de orientare protetică (de ocluzie): Planul de ocluzie este caracteristic individului dentat şi reprezintă planul ce rezultă din întâlnirea dinţilor de pe cele două arcade în intercuspidare maximă. Este un plan sinuos ce prezintă trei curbe de ocluzie:
• Curba sagitală a lui Spee; • Curba transversală a lui Wilson; • Curba incizală determinată de arcul de cerc pe care sunt situaţi frontalii superiori (în plan transversal).
Acest plan de ocluzie este caracteristic individului dentat şi se schimbă pe parcursul vieţii prin abraziuni, carii, migrări dentare şi lucrări protetice.
Planul de orientare protetică sau planul de orientare ocluzală se referă la pacientul edentat, fiind un plan drept, convenţional, care intersectează curburile de ocluzie. La dentat ar corespunde un plan imaginar care uneşte marginea liberă a incisivilor superiori cu vârfurile cuspizilor distopalatinali ai molarilor superiori. El se stabileşte de către medic prin modelarea marginii libere a bordurii de ocluzie a şablonului superior, dându-i o anumită direcţie şi un anumit nivel.
Obiectivele urmărite sunt diferite în funcţie de zonă: • Frontal, este important pentru estetică şi fonaţie; • Lateral, pentru echilibrul protezelor şi masticaţie.
Practic se stabileşte planul de orientare protetică (planul de orientare ocluzală) utilizând la început şablonul maxilar, iar ulterior se realizează contact între cele două şabloane de ocluzie la dimensiunea verticală de ocluzie, planul de orientare ocluzală fiind definit ca loc de întâlnire al dinţilor antagonişti.
Stabilirea se face în etape: • Pentru zona frontală: – Ca direcţie se urmăreşte paralelismul suprafeţei inferioare a şablonului cu planul bipupilar, utilizându-se două rigle. Se urmăreşte obţinerea unui paralelism între cele două planuri. Când nu există acest paralelism, se reduce sau se adaugă ceară pe suprafaţa ocluzală a şablonului superior;
RIGLA (PLĂCUŢA) LUI FOX
PLANUL DE OCLUZIE (REPREZENTAT DE RIGLA LUI FOX) ESTE PARALEL CU LINIA BIPUPILARĂ
ORIENTAREA PLANULUI DE OCLUZIE ÎN ZONA FRONTALĂ
DETERMINAREA ÎN ZONA FRONTALĂ
• Ca nivel se porneşte de la poziţia de repaus, prin raportare la marginea liberă a buzei superioare. Relaţia marginii inferioare a şablonului maxilar cu marginea liberă a buzei superioare este influenţată de factori generali (vârstă, sex) şi individuali (lungimea constituţională a buzei superioare, tipul somatic, psihologic, doleanţele pacientului).
SE ADAUGĂ SAU SE IA DIN CEARĂ PENTRU REALIZAREA PARALELISMULUI
Pentru zona laterală: • Ca direcţie planul de orientare protetică se raportează după majoritatea autorilor la planul de referinţă a lui Camper (punctele craniometrice subnazale – porion sau planul auriculo-nazal, care ia ca reper anterior marginea inferioară a aripii nasului şi posterior mijlocul conductului auditiv extern, tragusul).
Se utilizează două rigle, una materializează planul de referinţă, iar cealaltă planul de orientare ocluzală. Cele două rigle trebuie să fie paralele sau uşor convergente.
PLANUL LUI CAMPER
PLANUL FRANKFURT
PLANUL OCLUZAL ESTE PARALEL CU PLANUL LUI CAMPER
ORIENTAREA PLANULUI DE OCLUZIE ÎN ZONA LATERALĂ
DETERMINAREA ÎN ZONA LATERALĂ
• Ca nivel plasarea planului de orientare protetică în regiunea laterală porneşte de la criterii mecano-morfologice, respectiv planul de ocluzie se plasează la jumătatea distanţei dintre crestele edentate. Stabilirea planului de orientare protetică în zona laterală se realizează şi în baza criteriilor funcţionale, prin plasarea lui la nivelul feţei dorsale a limbii în repaus şi a zonei de convexitate a muşchiului buccinator.
Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO): Scopul acestei etape este restabilirea dimensiunii verticale de ocluzie prin contactul funcţional al arcadelor artificiale antagoniste, având în vedere consecinţele estetice, funcţionale şi în echilibrul protezelor.
Obiectivele urmărite sunt: • De ordin funcţional (fonaţie, deglutiţie, repaus); • De ordin profilactic (rezorbţia osoasă a crestelor edentate, afectarea musculară şi articulară); • De ordin estetic (proporţionalitatea facială); • De echilibru a protezelor.
Etapele parcurse: • Marcarea punctelor între care se măsoară înălţimea etajului inferior al feţei; • Stabilirea metodelor de determinare a valorii înălţimii etajului inferior al feţei şi deducerea valorii dimensiunii verticale de ocluzie; • Stabilirea dimensiunii verticale de ocluzie cu ajutorul şabloanelor şi verificarea prin alte metode.
PUNCTELE CUTANATE – FAŢĂ
PUNCTELE CUTANATE - PROFIL
DETERMINAREA DVO
DETERMINAREA CLINICĂ A DVO
A. Subevaluarea DVO: • Dinţii au vizibilitate redusă; • Aspect îmbătrânit; • Spaţiile funcţionale, minime de vorbire şi de inocluzie fiziologică sunt mărite;
• Uneori apar dureri ale musculaturii coborâtoare în timpul sau după mese, datorită întinderii excesive şi prelungite a muşchilor coborâtori ai mandibulei (suprahioidieni); • Uneori interpunerea limbii între arcade.
Subevaluarea este mai bine tolerată de structurile aparatului dento-maxilar decât supraevaluarea. În caz de subevaluare, revenirea la dimensiunea verticală de ocluzie normală trebuie realizată treptat, în etape, la intervale de 6 - 12 luni, cu înălţări minime de 1 - 2 mm.
B. Supraevaluarea DVO : • Aspect estetic neplăcut, cu structurile moi faciale întinse, cu contracţie spastică a muşchiului bărbiei, cu aspect de facies crispat; • Fanta bucală rămâne deschisă; • Buzele se ating numai printr-un efort suplimentar; • Vizibilitatea dinţilor este crescută;
• Dinţii sunt aproape în contact permanent, pacientul încercând să înlăture obstacolul ocluzal prin strângerea dinţilor; • Absenţa spaţiilor funcţionale (minim de vorbire şi de inocluzie fiziologică) cu prezenţa zgomotului de castagnete prin ciocnirea dinţilor în fonaţie; • Apar uneori dureri la nivelul crestelor şi la nivel articular;
• Este prezentă oboseala musculară, în special la nivelul musculaturii ridicătoare, prin strângerea aproape continuă a dinţilor; • Apare disconfortul permanent, pacienţii nu se pot adapta cu protezele şi rezorbţia crestelor este accentuată.
Determinarea relaţiei centrice (RC): Scopul acestei etape este de a depista şi înregistra poziţia de relaţie centrică, ca poziţie fundamentală, comună stării de dentat şi edentat, stabilă şi reproductibilă, pentru a poziţiona cele două modele funcţionale unul faţă de celălalt, în plan sagital şi transversal, în vederea montării dinţilor în intercuspidare maximă.
Obiectivele urmărite sunt: • Funcţionale (deglutiţie, alimentelor); • Echilibrul protezelor; • Profilaxia structurilor de suport; • Estetica. triturarea
Poziţia de relaţie centrică trebuie stablită şi înregistrată cu ajutorul şabloanelor de ocluzie pentru ca modelele funcţionale să fie situate corect unul faţă de altul în plan sagital şi transversal, aşa cum s-a aflat în perioada dentaţiei mandibula faţă de maxilar. La dentat, poziţia de relaţie centrică poate coincide cu poziţia de intercuspidare maximă a dinţilor de pe cele două arcade (ocluzia ideală) sau nu.
Etapele determinării: • Pregătirea înregistrării; • Plasarea mandibulei în relaţie centrică; • Verificarea poziţiei de relaţie centrică; • Înregistrarea acestei poziţii.
Înregistrarea poziţiei se poate face în mai multe feluri: • Cu ajutorul unor cleme în „U” aplicate câte două în X bilateral şi una paramedian. Clemele se încălzesc la flacără şi se aplică la nivelul bordurilor cu un cleşte crampon în aşa fel încât să asigure o bună fixare a lor;
• La bordurile din Stents se realizează în regiunea laterală, atât în bordura superioară cât şi în cea inferioară a unei casete triunghiulare, cu vârful către interiorul bordurii. În aceste casete, în poziţia de relaţie centrică, se introduc pastile de Stents ramolite care, după ce se răcesc, permit repunerea şabloanelor în relaţie centrică, ori de câte ori este nevoie;
• Realizarea de tăieturi în V la nivelul suprafeţelor ocluzale şabloanelor în zona laterală (câte 2 - 3 tăieturi pe fiecare dintre cele două şabloane). Se utilizează ceară plastifiată aplicată pe şablonul mandibular şi se dirijează închiderea în relaţie centrică. Poziţia poate fi verificată, după care la nivel ocluzal poate fi aplicat un strat subţire de pastă ZOE pe unul dintre şabloane.
TĂIETURI ÎN “V”
ŞABLOANE DE OCLUZIE CU CHEI DE SOLIDARIZARE
DETERMINAREA RELAŢIEI CENTRICE
Stabilirea de indicaţii suplimentare privind alegerea şi montarea dinţilor artificial: După fixarea şabloanelor în relaţie centrică şi înainte de a fi îndepărtate din cavitatea bucală, se verifică şi se trasează pe şabloane liniile de referinţă pentru viitorii dinţi artificiali frontali.
Pe faţa vestibulară a bordurii superioare de ocluzie sunt trasate cu o spatulă sau bisturiu trei linii verticale şi una orizontală, drepte şi clare.
a. Linia mediană: trasată vertical după linia mediană a feţei şi nu după frenul buzei superioare ce poate fi situat paramedian. Se trasează atât pe bordura superioară cât şi pe cea inferioară. După ce se mai verifică încă o dată, linia se transformă într -un şanţ de un milimetru adâncime, perpendicular pe planul de ocluzie.
b. Linia caninilor, cunoscută sub denumirea de linia comisurilor, deoarece în general corespunde locului unde sunt situate comisurile fantei bucale şi reprezintă locul de proiecţie a vârfului cuspidului caninului superior. Ele sunt însemnate prin linii verticale, pe de-o parte şi alta a liniei mediane, la distanţe variabile şi indică laboratorului dimensiunea transversală a dinţilor frontali.
Se trasează astfel: se trage o linie care pleacă de la glabelă (sau cuta frontală mijlocie), trece prin marginea externă a aripii nasului şi întâlneşte planul de ocluzie, punct din care se ridică o verticală.
c. Linia surâsului se trasează orizontal la nivelul unde se ridică marginea buzei superioare în timpul surâsului. Această linie va fi paralelă cu planul de orientare protetică în regiunea frontală şi marchează locul unde se vor afla coletul dinţilor artificiali.
TRASAREA REPERELOR ÎN VEDEREA ALEGERII ŞI MONTĂRII DINŢILOR ARTIFICIALI
DATE OFERITE LABORATORULUI DE TEHNICĂ DENTARĂ A. Analiza ansamblului model funcţional – şablon indică următoarele: tehnicianului dentar 1. Poziţia orizontală a modelelor aşezate în şabloane este identică cu poziţia mandibulei faţă de maxilar în plan sagital şi transversal, deci în poziţia de relaţie centrică.
2. Poziţia verticală dintre cele două modele aşezate în şabloane, va fi egală cu distanţa dintre mandibulă şi maxilar, stabilită în condiţii fiziologice de către medic. Această distanţă este apreciată ca dimensiunea verticală de ocluzie a etajului inferior al feţei.
3. Planul de orientare protetică (ocluzală) rezultă din întâlnirea bordurilor de ocluzie ale şabloanelor prelucrate de către medic. Acesta va fi nivelul unde se vor întâlni suprafeţele ocluzale dinţilor artificiali.
4. Curbura vestibulară a bordurii superioare de ocluzie orientează tehnicianul dentar asupra arcului de cerc unde va plasa feţele vestibulare ale dinţilor frontali superiori. Astfel ei vor constitui suportul material pentru buza superioară, refăcând aspectul natural.
5. Reperele necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali: - Linia mediană: orientează pe tehnician asupra locului unde va plasa feţele meziale incisivilor centrali superiori. Acestea vor fi tangente la linia mediană;
- Liniile caninilor: vârful cuspidului fiecărui canin superior va fi plasat pe aceste linii. Între cele două linii ale caninilor va trebui încadrat grupul dinţilor frontali superiori. Liniile caninilor precizează lăţimea meziodistală a acestui grup, sau între linia mediană şi o linie a caninilor vor fi plasaţi un incisiv central superior, un incisiv lateral şi jumătatea mezială a unui canin;
- Linia surâsului: arată locul unde trebuie situat coletul dinţilor frontali superiori. Distanţa dintre planul de orientare protetică (ocluzală) şi linia surâsului reprezintă înălţimea dinţilor frontali superiori.
LINIILE TRASATE PE BORDURA DE OCLUZIE
LINIILE TRASATE PE BORDURA DE OCLUZIE
LINIA MEDIANĂ PE BORDURA INFERIOARĂ
B. PRIN INTERMEDIUL FIŞEI DE LABORATOR 1. Materialul din care sunt confecţionaţi dinţii artificiali: acrilat sau ceramică, foarte rar din metal sau micşti. Cei mai utilizaţi sunt dinţii din acrilat prefabricaţi. Noile generaţii de astfel de dinţi, prin regimul tehnologic şi ingredientele lor ajung să concureze estetic pe cei din porţelan.
2. Culoarea dinţilor artificiali: se alege după cheia de culori care trebuie să fie specifică firmei ai cărei dinţi îi întrebuinţăm. Culoarea se stabileşte în strânsă colaborare cu pacientul, medicul căutând să-l convingă că la o vârstă înaintată dinţii prea deschişi la culoare nu dau un aspect natural.
Culoarea este influenţată de factori generali (ca vârstă, sex, rasă) şi de factori locali: culoarea tegumentelor, părului, buzelor, relaţia crestelor. Culoarea dinţilor laterali va fi cu o nuanţă mai închisă în raport cu culoarea aleasă pentru cei frontali.
Culoarea bazei protezei poate modifica culoarea dinţilor artificiali. Culoarea rozportocalie asigură o nuanţă mai plăcută dinţilor artificiali decât cea albăstrui-violetroză. În baza de acrilat, efectul estetic cel mai favorabil îl dau dinţii din acrilat şi transparenţi. De asemenea dinţii din acrilat par mai închişi la culoare cu cât sunt mai mult incluşi în baza protezei.
3. Forma dinţilor frontali: porneşte de la forma incisivului central care trebuie să se armonizeze ca formă generală după forma răsturnată a feţei, după forma arcadei, ţinând cont apoi de forma feţei vestibulare (în raport cu profilul, obrajii, fruntea), de aspectul unghiurilor (mai rotunjite sau bine exprimate, în raport cu sexul, vârsta şi personalitatea) şi după textură.
Dinţii se pot împărţi astfel în dinţi pătraţi, ovalari şi triunghiulari, cu diferite caracteristici. Incisivul lateral şi caninul prin forma lor pot influenţa aspectul viitoarelor arcade. Raportul liniilor orizontale şi verticale contururilor faciale pot defini forma viitorilor dinţi.
FAŢĂ PĂTRATĂ
FAŢĂ DREPTUNGHIULARĂ
FAŢĂ OVALARĂ
FAŢĂ TRIUNGHIULARĂ
4. Mărimea dinţilor: se armonizează cu mărimea feţei, tipul constituţional, mărimea arcadelor, dimensiunea verticală de ocluzie. Raportarea dinţilor ca mărime se face în primul rând la distanţa dintre arcade şi la dimensiunile feţei, - înălţimea dinţilor la înălţimea facială, lăţimea lor la distanţa bizigomatică. După mărime, dinţii pot fi mici sau de dimensiuni medii.
LĂŢIMEA LA DISTANŢA BIZIGOMATICĂ
5. Tipul de ocluzie - se stabileşte în: • Zona frontală poate fi: – Psalidodontă – gradul de supraocluzie al dinţilor frontali este în jur de 1 - 2 mm. Când e vorba de un pacient cu retrognaţie mandibulară prin spaţiu redus vertical se impune o supraocluzie mai mare cu inocluzia sagitală corespunzătoare. Inocluzia sagitală se indică în funcţie de gradul de avansare a mandibulei în fonaţie.
PSALIDODONTĂ
– Labiodontă (cap la cap) – se realizează la pacienţii cu edentaţii vechi sau la cei cu prognaţie mandibulară cu decalaje reduse între creste; – Inversă – se realizează la pacienţii cu prognaţie mandibulară veche, cu decalaje mari între crestele edentate.
LABIODONTĂ (CAP LA CAP)
INOCLUZIE SAGITALĂ
• Zona laterală poate fi: - Normală – cuspizii vestibulari superiori îi depăşesc pe cei mandibulari spre vestibular. Importanţi sunt cuspizii palatinali ai dinţilor maxilari care trebuie să articuleze cu fosetele centrale şi marginale dinţilor mandibulari. Ea se realizează în caz de raport normal al crestelor în plan frontal, adică axa interalveolară este verticală sau cu o uşoară convergenţă maxilară;
OCLUZIE NORMALĂ LATERALĂ
- Inversă – se realizează în caz de schimbare a raportului dintre cele două creste sau la prognaţi. Se traduce printr-o relaţie inversă în care cuspizii vestibulari ai dinţilor mandibulari se situează în afara celor maxilari. Raportul poate fi invers la toţi dinţii laterali, numai pe o parte sau numai la unu-doi dinţi de pe o parte.
OCLUZIE INVERSĂ LATERALĂ
6. Relieful ocluzal al dinţilor laterali: poate fi moderat cuspidat sau mai cuspidat şi se stabileşte în funcţie de stereotipul individual de masticaţie.
În cazul în care pacientul are mişcări masticatorii de tip vertical (tip tocător sau intermediar), se indică dinţi artificiali cu cuspizi moderaţi, iar dacă mişcările sunt mai mult transversale (tip frecător), se vor utiliza dinţi mai abrazaţi, cu şanţuri concentrice sau încrucişate.
7. Artificii de montare a dinţilor artificiali: sunt utilizate pentru a masca prezenţa protezei, dar numai cu acordul pacientului, care de multe ori îşi exprimă anumite opţiuni. Astfel se pot realiza la nivelul zonei frontale:
• Modificări de culoare la unu-doi dinţi asemănătoare dinţilor cu obturaţii sau devitali. De asemenea se pot realiza pete maronii, caracteristice pentru dinţii fumătorilor, sau alb-cretoase; • Montări diferite a unor dinţi: rotări, uşoare suprapuneri, vestibulo-poziţie, palatopoziţie, sau montări cu diastemă şi treme;
• Modificări de formă prin fracturarea unghiurilor mezio-distale unor dinţi; • Acoperirea cu proteze unidentare metalice, de obicei a primului premolar.
8. Dimensiunea vestibulo–orală a dinţilor laterali: tehnicianul alege dinţii în funcţie de creasta edentată, astfel la creste late va pune dinţi laţi, la creste înguste, dinţi înguşti. Nerespectarea acestei indicaţii va duce la bascularea protezelor şi va provoca daune crestelor alveolare.
- Slides: 154