3 Structura personalitii temperament aptitudini caracter Unitatea i

3. Structura personalităţii – temperament, aptitudini, caracter. Unitatea şi dinamica lor 4. Perspective noi în abordarea structurii personalităţii

3. Structura personalităţii – temperament, aptitudini, caracter. Unitatea şi dinamica lor • 3. 1. Temperamentul • Sistem dinamico-energetic al personalităţii, temperamentul, bazându-se pe tipul de activitate nervoasă superioară, asigură acesteia energia necesară, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase de excitaţie şi inhibiţie, punându-şi amprenta pe întreaga viaţă bio-psihică şi comportamentală a omului. • În abordarea problematicii temperamentului există mai multă concordanţă între autori, cel puţin într-o privinţă: strânsa legătură a acestui grup de însuşiri cu proprietăţile biologice ale persoanei, în special legătura temperamentului cu sistemul nervos şi cel endocrin. Prin urmare, temperamentul este într-o mare măsură, expresia unui sistem de însuşiri congenitale.

Portrete temperamentale • Literatura psihologică descrie patru portrete temperamentale de bază: • a) Colericul este o persoană foarte emotivă, irascibilă, • năvalnică, îşi stăpâneşte greu stările afective. Oscilează între entuziasm şi temeritate, stare de abandon, decepţie. Sunt oameni neliniştiţi, predispuşi spre violenţă, extravertiţi, orientaţi spre prezent şi viitor. b) Flegmaticul este contrariul colericului: imperturbabil, lent şi neobişnuit de calm. Dispune de un fel de răbdare naturală şi de aceea, prin educaţie, atinge performanţe în perseverenţă voluntară, meticulozitate, temeinicie în munca de lungă durată. Introvertiţi, puţin comunicativi, orientaţi mai mult spre trecut.

Portrete temperamentale • c) Sangvinicul seamănă cu colericul prin faptul că este o • persoană mobilă, vioaie, expresivă, dar viaţa sa afectivă este mai puţin intensă, fiind un om echilibrat. d) Melancolicul seamănă la prima vedere cu flegmaticul. Ca şi acesta, melancolicul este lent şi inexpresiv. În schimb are o viaţă agitată, vădeşte un tonus scăzut şi reduse disponibilităţi energetice de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deosebită, iar pe de altă parte, înclinarea spre depresie în condiţii de solicitări crescute.

Caracteristici ale temperamentelor • Cele patru temperamente au câteva caracteristici comune : • sunt înnăscute (fiind dependente de tipul de ANS) şi deci stabile, • • menţinându-se în linii mari pe tot parcursul vieţii; sunt relativ educabile, în sensul că pot fi, într-o anumită măsură, modelate, influenţate prin mijloace educaţionale; sunt rareori în stare pură, existând mai ales în diferite amestecuri sau nuanţe temperamentale; sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce însemnă că nici un temperament nu este mai bun decât un altul. După Pavlov, baza fiziologică a tipurilor de temperament ar fi următoarea: melancolicul are sistem nervos slab; colericul - puternic şi neechilibrat; sangvinicul - puternic, echilibrat şi mobil, iar flegmaticul - puternic, echilibrat, inert.

Cunoaşterea temperamentului • Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: • observarea modului cum învaţă şi se comportă elevii; cum vorbesc şi • • • cum se mişcă; studierea emotivităţii şi expresivităţii, a capacităţii de muncă şi de rezistenţă; studierea modului în care se integrează în clasa de elevi; observarea modului cum se acomodează în situaţii noi. De asemenea, prin: metoda biografică, chestionare şi teste de personalitate. Educatorul trebuie să supună observaţiei întreaga comportare a elevului, desprinzând ceea ce este tipic, reprezentativ pentru fiecare elev, şi să-şi regleze ansamblul de metode şi strategii în raport de aceste particularităţi.

3. 2. Aptitudinile • • • Aptitudinile reprezintă componenta executivă a personalităţii, latura instrumental-operaţională. Aptitudinile sunt sisteme operaţionale superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în activitate. Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine aptitudine. Unii psihologi consideră necesară relevarea distincţiei dintre “aptitudine” şi “capacitate”, ultima constând în posibilitatea actuală efectivă pe care o anumită persoană de a înfăptui o anumită activitate, în timp ce aptitudinea este doar o condiţie a formării uneia sau mai multor capacităţi. În mod obişnuit fiecare om are aproape toate aptitudinile, dar nivelul de dezvoltare a uneia sau alteia diferă mult de la o persoană la alta. Experienţa arată, de asemenea, că una şi aceeaşi aptitudine poate constitui o premisă a reuşitei în activităţi diferite. Spre exemplu, dexteritatea manuală şi a degetelor este implicată şi în asamblarea pieselor în industria electronică dar si în chirurgie etc.

Aptitudini, talente şi genii • O aptitudine izolată nu poate să asigure singură succesul într-o • • activitate; importantă este combinarea aptitudinilor, care permite compensarea unor însuşiri deficitare prin altele. Talentul este o combinare specifică de aptitudini care asigură posibilitatea unei execuţii superioare într-o activitate complexă. El este atributul unei minorităţi. O aptitudine este un element al talentului, ea poate figura ca o componentă a unor variate talente: o memorie bine dezvoltată o găsim şi în talentul unui actor, dar şi al unui profesor sau al unui medic. Geniul este un ansamblul de calităţi (aptitudini, vocaţie creativă, dotaţie de excepţie, QI superior, etc. ), dezvoltate la nivel excepţional, care asigură realizări de anvergură, epocale, istorice în cultură, ştiinţă, tehnică, societate.

Taxonomia aptitudinilor • • • Aptitudinile sunt clasificate după mai multe criterii: 1. după natura proceselor psihice implicate : aptitudini senzoriale (de acuitate vizuală, auditivă etc. ); aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală, coordonarea aculomotorie etc. ); aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc. ); aptitudini fizice (forţa fizică, memorie chinestezică etc. ) 2. după gradul de specializare: aptitudini generale, implicate în numeroase domenii de activitate (inteligenţa, aptitudinea şcolară etc. ); aptitudini speciale sau aptitudini profesionale, implicate în anumite activităţi, în anumite profesiuni. O altă clasificare împarte aptitudinile în simple şi complexe.

Aptitudini simple şi complexe • Aptitudinile simple se sprijină pe un tip omogen de operare sau • • funcţionare. Astfel de aptitudini simple sunt toate proprietăţile sensibilităţii de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului; proprietăţi ale memoriei, cum ar fi volumul, trăinicia şi reproducerea; calităţile atenţiei, cum sunt concentrarea si distributivitatea. Aptitudinile complexe se situează la un nivel mai înalt de operare, dezvoltare şi funcţionare. La o primă privire ele apar ca o reuniune de aptitudini elementare, simple. Spre exemplu, aptitudinea şcolară are o structură complexă, fiind bazată pe spirit de observaţie dezvoltat, capacitatea de a memora logic şi cu rapiditate, atenţie concentrată, gândire, imaginaţie constructivă, elemente care facilitează adaptarea elevilor la sarcinile şcolare, obţinând un randament sporit. Aptitudinea şcolară se formează în procesul învăţării prin exersarea inteligenţei generale în cadrul studierii diferitelor obiecte de învăţământ. Pornind de la aptitudinile complexe, intervine şi o a doua linie de divizare a aptitudinilor: speciale şi generale, prin care sunt denumite aptitudinile ce mijlocesc eficienţa într-un anumit domeniu sau în diverse domenii, aptitudini descrise şi în prima clasificare.

Inteligenţa – aptitudine generală • O atenţie specială a cercetării ştiinţifice a constituit-o problematica • • inteligenţei umane. Inteligenţa ca aptitudine generală contribuie la formarea celor mai variate capacităţi şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi. Prezentă în toate procesele de cunoaştere, inteligenţa se manifestă în special în formarea şi evoluţia gândirii. Nivelul inteligenţei se constată din facilitarea învăţării, a gradului înţelegerii şi rezolvării de probleme noi. Aptitudinile sunt întotdeauna un rezultat al dezvoltării, un “aliaj” între elementul înnăscut şi cel dobândit prin experienţă în sens larg. Reiese că patrimoniul genetic constituie numai una din sursele varianţei interindividuale, cealaltă sursă fiind mediul, educaţia informală, non-formală şi formală. În concluzie, aptitudinile se dezvoltă prin activitate, învăţare şi antrenament pe baza dotaţiei ereditare. Ca atare, în atenţia educatorului trebuie să stea vie activitatea, învăţarea şi antrenamentul, perfecţionarea în direcţia înclinaţiilor personale, dar şi celorlalte componente sau domenii ale existenţei psihosociale.

3. 3. Caracterul • Ca formaţiune relaţională a personalităţii, „responsabilă” de felul în • care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii, caracterul a fost definit în multe feluri. Cel mai des ca o „pecete” sau „amprentă” ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi a omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de răspuns. Întrucât caracterul exprimă valoarea morală personală a omului, a mai fost denumit şi profilul psihomoral al acesteia, evaluat, în principal, după criterii de unitate, consistenţă şi stabilitate. Caracterul este o structură complexă de atitudini, motive şi însuşiri care pune în lumină conţinutul reacţiilor persoanei, ce urmăreşte ea, ce va face într-o anumită situaţie. Constituie trăsături de caracter, însuşiri ca: onestitatea, modestia, spiritul prosocial, solicitudinea, simţul de răspundere, sârguinţa etc. , care figurează şi în limbajul curent.

Atitudini şi motive în structura caracterului persoanei • Caracterul implică numeroase şi variate atitudini faţă de realitate. O atitudine este o dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de anumite situaţii, persoane ori faţă de o simplă afirmaţie. În mod obişnuit se descrie un caracter • prin trei atitudini fundamentale: atitudinea faţă de ceilalţi, atitudinea faţă de muncă şi atitudinea faţă de sine. Totuşi observarea unei atitudini nu ne clarifică suficient asupra intenţiilor, aspiraţilor unei persoane, pentru că aceeaşi atitudine poate avea la bază motive foarte diferite. De aceea caracterul trebuie definit şi prin motive, prin mobilurile urmărite de o persoană. Este important să se cunoască dacă elevul este dominat de motive inferioare (vizând satisfacţii de ordin biologic, material, foloase directe personale) sau superioare (urmărind valori morale, intelectuale sau estetice).

Trăsături de temperament în structura caracterului • În formarea caracterului sunt implicate şi trăsăturile de temperament, • • inclusiv tipul de sistem nervos. Echilibrul proceselor nervoase, precum şi forţa lor se răsfrâng în relaţiile interpersonale, în uşurinţa sau greutatea adaptării la situaţiile mereu noi ale vieţii. Stăpânirea de sine se poate grefa mai uşor pe un fond de echilibru al proceselor nervoase; forţa acestora îşi pune amprenta asupra unor trăsături ca fermitatea, rezistenţa; inerţia proceselor nervoase favorizează tendinţe spre rutină, „stereotipizate”. Atitudinile stabilizate devin trăsături de caracter iar suportul lor îl constituie deprinderile şi obişnuinţele coordonate de voinţă. Dezvoltarea aspectelor atitudinale şi a trăsăturilor de caracter se constituie într-un obiectiv prioritar al şcolii. Rolul educaţiei, al relaţiilor sociale în care copilul a fost angrenat în primii ani ai vieţii sale este unul hotărâtor. Un rol important în formarea atitudinilor şi trăsăturilor de caracter îl au modelele oferite de mediu, de persoanele semnificative pentru copii (părinţi, educatori). Impulsul imitaţiei este binecunoscut la copii şi tineri.

4. Perspective noi în abordarea structurii personalităţii • În vederea depăşirii orientărilor ce concep personalitatea ca o simplă însumare de însuşiri psihice (factori, trăsături), mulţi autori se orientează către o abordare sistemică a personalităţii în scopul evidenţierii caracterului hipercomplex, dinamic, probabilist, deschis al acesteia. Modelul personalităţii, propus de P. P. Neveanu, porneşte de la considerarea activităţii ca mod esenţial de existenţă a vieţii psihice. • Analog motivelor şi scopurilor fundamentale activităţii umane, în structura personalităţii întâlnim subsistemul de orientare. Acesta cuprinde concepţia despre lume şi viaţă, ansamblul de valori asimilate de individ, idealul de viaţă, imaginea, conştiinţa de sine, ansamblul motivelor şi intereselor, dominantele afective, reprezentând strategii ale personalităţii. De ce ? Unde ? • Subsistemului substanţial-energetic al activităţii i-ar corespunde, în structura • personalităţii, subsistemul bioenergetic, în cuprinsul căruia distingem: intercorelaţiile neuro-hormonale, tipul somatic transmis individului prin zestrea sa genetică, tipul de activitate nervoasă superioară, temperamentul. Cum ? Mijloacelor interne şi externe ale activităţii le corespunde subsistemul instrumental al personalităţii, care arată ce poate face persoana, care este calitatea răspunsului şi acţiuni sale asupra ambianţei. • Componentelor autoreglatoare şi organizatoare ale activităţii le corespunde subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj, reprezentat de structura caracterială. Ce fel de om este ?